Cinci întrebări pentru Ovidiu Anton

Interviu de Iulia Țurcanu

1. Cum ai ajuns să lucrezi cu filmul ca mediu?

În 2003, înainte să studiez artă, am făcut o școală de fotografie la Friedl Kubelka, o artistă din Viena care lucrează cu filmul, și fostul ei soț, Peter Kubelka, care este una din cele mai importante figuri din filmul experimental austriac. În facultate am mers la cursurile lui Harun Faroki, deși eu studiam sculptură, și așa am ajuns să gândesc în acest mediu. De fiecare dată când vreau să realizez o lucrare în sculptură, mă întreb cum ar arăta ea în mediul filmului, sau invers, dacă e un film, mă întreb cum ar arăta ca o lucrare sculpturală. Acestea sunt cele două medii cu care lucrez și câteodată chiar le combin. De exemplu, una din lucrările mai vechi spune povestea tatălui meu, care a plecat din România în Austria, și toată călătoria pe care a făcut-o. El povestea că, atunci când a ajuns, a stat vreo 10 zile în gara din Viena și își amintea foarte exact cum arătau băncile de așteptare. Așa că, pe lângă film și fotografii, am refăcut una din băncile din gara de pe vremuri. Chiar și filmul cu câinii („Miroase a Paradis”) și cel cu pisicile („Street Cat Deluxe”)  sunt sculpturale, pentru e despre câinii care se mișcă prin spațiu sau despre pisicile care contemplează spațiul din jurul lor.

2. Cum ai defini lucrările tale video ca mediu? Crezi că pot funcționa atât într-o sală de cinema, cât și într-o galerie?

Înainte să fac filmele, mă gândesc că ele vor fi văzute într-un loop de oameni care vin și pleacă. Am încercat, de exemplu, cu „Miroase a Paradis”, să aplic la festivale de film, dar nu a fost niciodată selectat. Și înțeleg de ce. Povestea e lungă, nu e narativ, în sensul clasic, nu e gândit ca un film de cinema, ci mai degrabă ca o poezie de imagine și cuvinte. Deci nu funcționează într-un black box, ca sala de cinema, unde îți iei bilet și te uiți la film cap-coadă.  În galerie treci pe lângă el. Așa că mă gândesc, de la început, cum poți să captez atenția trecătorilor. În general, mă gândesc la filmele mele ca fiind conceptuale și experimentale.

3. În toate lucrările din expoziție există un interes pentru antropologia urbană. Cum a ajuns să te preocupe acest domeniu?

Am fost dintotdeauna un post-flaneur și m-a interesat mereu ce se întâmplă în spațiul public, mai ales din punct de vedere politic. Ar trebui să fie un spațiu democratic, ceea ce nu se întâmplă, și e plin de structuri hegemoniale, diferite de la oraș la oraș. Fiecare localitate își crează și trăiește spațiul public diferit. Cum am călătorit foarte mult, am remarcat diferențele dintre țări și cum se face regia asta a mișcărilor oamenilor în spațiului public. În filmul cu lămâile, de exemplu („Schimb de lămâi în Lefkosia şi Lefkoşa”) e același pământ și de-o parte și de alta a graniței, dar sunt două sisteme diferite. Regulile sunt diferite, dar ce le diferențiază e doar o linie pe hârtie, granița.

În Viena există, în spațiul public, semne care marchează atunci când se execută lucrări pe stradă. Spațiul public e atât de plin de aceste demarcări, e o inflație atât de mare a lor, că nu le mai vezi. Același lucru se întâmplă cu semnele de anarhie, care sunt în expoziție, sunt atât de multe, încât treci pe lângă ele și nu le mai vezi. Ajungem iar la democratizarea spațiului public – cine decide ce ai voie și ce n-ai voie să faci. Acesta e un interes care revine constant în lucrările mele.

4. În “Miroase a Paradis”, lucrarea principală a expoziției, există doua lumi: România (țara în care te-ai născut) și Austria (țara care te-a adoptat). Crezi că, într-o anumită masură, e un film personal, legat de identitatea ta?

Da. Într-un fel se poate vedea și așa, dar nu ca prima interpretare. Când eram mic, în România, aveam multe rude care trăiau în străinate și tot timpul străinătatea a fost o utopie. Eu eram prea mic ca să înțeleg, dar repetam ce spuneam adulții. Tatăl meu a plecat și din motive politice, imediat după revoluție. Și apoi, am plecat și noi, după el, am ajuns în acea utopie despre care auzisem, ajunsesem în paradis. Așa poate fi văzut și filmul, ajungi în paradis, dar vezi că, de fapt, nu e o diferență atât de mare. Acum e același capitalism, ca individ lupți, desi la scară diferită în fiecare țară, ca să trăiești, ca să ai asigurare medicală și alte beneficii, mai ales ca artist. Ca individ, ești un nimeni care trebuie să lupte constant. Și în cazul câinilor e la fel, unul pleacă din lesă, din Austria și ajunge pe stradă în România, iar unul ajunge de pe stradă în lesă în Viena. În esență, nici într-o parte nici în alta, nu e ideal, există compromisuri în ambele părți.

5. Și totusi, “Home is where my problems are”. Poti sa explici titlul expoziției?

Titlul expoziției a pornit de la o discuție în Istanbul, cu un prieten care avea o istorie similară cu a mea, era născut în Iran, s-a mutat în America, apoi în Istanbul. Și cu el vorbeam despre acasă, unde te simți acasă, în cazul lui în America, unde a stat mulți ani sau în Iran? Și am ajuns împreună la această sintagmă: acasă e acolo unde sunt problemele tale. Acasă poate să fie acolo unde e cineva iubit, unde înveți, unde lucrezi, unde ți-e casa. Dar noi nu ne-am regăsit în aceste constructe și, mai în glumă, mai în serios, ne-am regăsit în această sintagmă. E poate o definiție pentru acasă mai dadaistă sau fluxus, dar pentru noi, era adevărată. Și cred că ea se potrivește filmelor din expoziție. Dar poate fi și tema mai largă a programului galeriei în 2017: artiști care s-au născut în România, dar lucrează și trăiesc în străinătate. Răspunsul la întrebarea „unde te simți acasă?” nu poate avea însă un răspuns alb-negru, e o zonă mare de gri, este mult mai delicat și mai nuanțat decât o simplă sintagmă.

Expoziția artistului Ovidiu Anton, „Home is where my problems are” poate fi văzută între 18 mai și 30 iunie, la Future Museum (str. Ion Ghica, nr. 11). 

Eveniment facebook aici. 

 

Tweet