Review – Black Peter (Černý Petr)
În seara aceasta, 9 aprilie 2019, vă aşteptăm la a doua proiecţie Fiction Tuesdays din seria curentă, de la ora 20:00, când veţi putea vedea filmul Black Peter, primul lungmetraj al lui Miloš Forman. Domnul Mircea Dan Duţă, care va face şi o scurtă prezentare înainte de proiecţia filmului, a pregătit o cronică pentru Black Peter. Acesta este traducător şi poet, profesor al FAMU (Facultatea de Film şi Televiziune a Academiei de Arte Performative din Praga) şi al Facultăţii de Ştiinţe Sociale din cadrul Universităţii Caroline din Praga, cu un doctorat despre teoria şi istoria filmului, cu focus pe Noul Val cehoslovac.
Asul de Pică sau Petr cel Negru (ambele traduceri sunt improprii), reprezintă, împreună cu Iubirile unei blonde, film pe care Forman avea să îl toarne cu doi ani mai târziu, în 1965, unul dintre cele mai convingătoare portrete ale unui adolescent al epocii. Povestea în sine este presărată cu numeroase elemente formal comice, dar cu un evident și însemnat conținut dramatic, sarcastic sau de amărăciune, după caz. Neîndemânarea, naivitatea, nepriceperea în situațiile cele mai elementare, replicile adesea nelalocul lor, privirile descumpănite, reacțiile aparent hilare, dar care denotă în fapt o dezorientare cu rădăcini, dar și cu consecințe existențiale, toate acestea schițează în cazul personajelor principale ale acestor filme nu numai niște convingătoare portrete de antieroi, categorie de caractere atât de dragă Noului Val cinematografic ceh și slovac, dar și scriitorilor apropiați acestei mișcări (cel mai rafinat, dar și cel mai sensibil specialist în domeniu fiind fără doar și poate Bohumil Hrabal, dar contribuții notabile în acest context înregistrându-se și din partea unor Ladislau Grossman, Ladislau Fuchs, Arnošt Lustig, Vladimír Körner sau Jan Procházka) – așadar, dincolo de caracterul de antierou, aceste pesonaje primesc în plus și o neașteptată dimensiune dramatică, de victime ale epocii în care s-au născut și au crescut, ale unei ideologii găunoase și ipocrite, autointitulate drept „cea mai umana/ umanistă din lume”, dar care, tocmai din cauza pretențiilor și apucăturilor sale absolutiste, îi spoliază pe tinerii educați în spiritul ei de orice capacitate de a gândi cu propriul cap sau de a reacționa în mod spontan și/ sau eficient la cele mai elementare provocari ale vieții de zi cu zi. Așadar, nu sunt numai antieroi „naturali”, ci și victime ale unei lobotomii oficiale, ale unei castrări intelectuale programatice, ale unei spolieri de natură culturală, sufletească, și în ultimă instanță umană, menite a-i transforma în elemente egal echivalente ale abstractei ”mase de oameni ai muncii”, soldați identici, în niciun fel diferențiați, ci la fel de imperativ, dictatorial, dar nebulos definitului „popor muncitor”.
Șansa lor? Una singură: instinctul de conservare, ”arma (de natură) biologică ascunsă în adâncul ființei lor, acolo unde educația oficială, propaganda perversă și armele și metodele manipulării la nivel social și individual nu ajung, acolo unde nu se gândește și acționează logic și noțional, ci, dimpotrivă, emoțional și independent de instinctul de conservare social-politică pe care orice ideologie dictatorială contează ca pe un aliat de bază în anihilarea eului profund și a caracterului individual: adică la nivel subliminal, în ținutul instinctelor nepervertite intelectual și educativ: așadar, stimulați, încurajați și întăriți de această dimensiune sub-umană a ființei lor, supuse bombardamentelor ideologiei oficiale, personajele principale din Asul de Pică / Petr cel Negru și Iubirile unei blonde refuză (repetăm, instinctiv, din reflex, nu pe baza unei decizii conștiente sau a unei eventuale indoctrinări cu o ”ideologie de sens opus”) în mod mult mai eficient decât ne-am putea aștepta transformarea în elemente diforme, identice, ale masei inerte.
În ciuda reacțiilor și a comportamentului lor naiv, sau poate tocmai prin internediul lor, atât „Petr cel Negru”, cât și „Blonda” își manifestă, în fond, un dezacord, dacă nu deshis, cel puțin categoric cu tratamentul social la care sunt supuși.
Neîndemânatici, lipsiți de experiență, pe alocuri prostuți și aproape în permeanență caraghioși, ei fac parte, în mod paradoxal, dintr-o generație care, deși face, poate, greșeli după greșeli, refuză să învețe de la alții modul „recomandat” de a reacționa la ele, „rețeta infailibilă” a îmbunătățiriii lor, preferând, cu mult curaj, să și le asume, să accepte sau, in extremis, chiar să caute pedepsele „naturale”, „logice”, „normale” aferente acestor devieri. Dacă am greșit sau păcătuit, prefer să am parte de o pedeapsă„legitimă”, conținută, probabil, în aceeași structură subliminală care m-a dus cu gândul la ea, decât de rețetele ideologice sau de votul de blam ale organizației de tineret a partidului.
Această formă de rebeliune neoficială, asunsă, dar – în mod doar în aparență paradoxal – de o neșteptstă forță, eficiență și tenacitate – definește în interiorul ființei acestor caractaere o la fel de neașteptată forță umană capabilă a face față metodelor războiului propagandistic de uzură al ideologiei ofociale, dar și de a le anihila. Acești tineri șovăielnici și nepricepuți ai primei jumătăți a anilor 60 nu se lasă impresionați nici de discursul patetic, dar în esență sec, gol și mort al tovarășei educatoare din Iubirile unei blonde („Fetelor, ceea ce vă doriți este să vă găsiți un băiat bun, care să vă iubească, să aibă intenții serioase și cu care, atunci când va fi momentul, să vă căsătoriți spre a da naștere unor copii frumoși și sănătoși și unei noi familii de încredere, celulă de bază a societății noastre socialiste”), nici de învățăturile didacticiste și neconvingătoare (deși acestea, spre deosebire de zeama lungă sentimental ideologică a educatoarei din filmul dedicat Blondei, sunt măcar sincere și bine intenționate, păcătuind însă prin monotonie, repetitivitate, (adesea inconștientă) superioritate și tendințe de exacerbare a și așa fragilei autorități părinteștei, în cazul lui Petr Cel Negru.
Metoda lor? Aceeași, până la nuanțe și diferențe specifice: nesupunerea la asemenea sfaturi, refuzul da a le aplica, identificarea de căutare de noi căi de traversare a crizeior specifice vârstei și/ sau regimului politic sau, pur și simplu, refagerea din peisaj („Iubirile unei blonde”).
Astfel încât, din aceste motive, în ciuda statutului de antieroi și de victime ale unei societăți tiranice, perverse și dictatoriale, dar și în ciuda propriei lor neîndemânări și inadaptabilități și nepriceperi în ale vieții,, personajele principale din Petr cel Negru și Iubirile unei blonde sunt, în fapt, niște învingători. Victorioși prin „revoltă pasivă” asupra lecțiilor sordide ale tovarășei educatoare de la partid, respectiv ale sforăitorelor lecții de viață ale părinților, cei doi eroi au în fața lor o perspectivă de care, poate nici un sunt pe deplin conștienți, un viitor care, deși neclar și încețoșat, le aparține în totalitate, în calitate de indivizi ce refuză a se lăsa înregimentați în rândurile anodine și identic-nivelatoare ale „poporului muncitor”, dar pe care mai trebuie încă să îl deslușească, să îl definească, în ultimă instanță să îl înțeleagă. Și poate că în acest sens reacția cea mai edificatoare este aceea a personajului principal din Petru cel Negru, din finalul scenariului la care autorul filmului a colaborat îndeaproape cu bunii săi prieteni, regizorii Jaroslav Papoušek şi Ivan Passer (cei trei alcătuind împreună, în cadul Noului Val, grupul numit „al intimiștilor”, denumire inspirată de celebrul film al lui Ivan Pssser, Iluminare intimă), replică ce, totuși, nu a fost inclusă în film: „Mi-e clar că sunt în stare de multe chestii de soi. Numai dacă m-aș prinde care-or fi astea!”
