Capricious Summer | FT | Review
Review de Mircea Dan Duță
Uneori, când bucureștenii veneau la proiecțiile din cadrul Fiction Tuesdays, aveau parte de o scurtă introducere, în care Mircea Dan Duță oferea detalii cheie despre filmul ce urma să fie vizionat de public. Acum, Capricious Summer poate fi urmărit online (aici), iar un review numai bun de citit pe seară, înainte de film, este pregătit să fie lecturat.
S-a scris și s-a spus adesea despre filmul din 1969 al regretatului Jiří Menzel că ar fi cel mai romantic, cel mai bucolic, cel mai idilic și/ sau cel mai oniric din întreaga creație a unuia dintre cei mai romantici, idilici și/ sau onirici regizori pe care i-au dat cinematografia și Noul Val Ceh sau Cehoslovac, cum vrem să-l luăm. Despre interminabilele conversații ale celor trei pitorești personaje masculine, întruchipare a bunăstării provinciale din timpul Primei Republici Cehoslovace (sau poate din anii cei mai frumoși ai defunctului Imperiu, după care în toate filmele lui Menzel se manifestă, sub diverse forme, anumite urme de nostalgie), așadar, despre aceste conversații câteodată fără început, adesea fără sens, dar întotdeauna fără sfârșit si, prin definiție și în mod asumat și intentionat, fără încheiere și fără concluzii, s-au scris tomuri întregi, adesea mai groase decât ansamblul însuși al acestor conversații, așa cum se regăsesc ele în scenariul filmului sau chiar, în variantă încă și mai stufoasă, în romanul omonim al lui Vančura, scris in 1926, care a stat la baza filmului. Mai precis, s-a comentat mult cu privire la aceste discuții pitorești, dar puțini au fost, chiar și în Cehia sau fosta Cehoslovacie, cei care au reușit să le deslușească rostul sau sensul în economia filmului sau a romanului. Concluziile cele mai frecvente erau „discuții în stilul lui Vančura”, „filozofie a la Vančura”, „regizorul a preluat ideile lui Vančura”, „personaje, dialoguri și idei (uneori chiar și „teze”) vančuriene”, filmul/ scenariul este construit pe scheletul ideatic dezvoltat în detaliu în romanul lui Vančura” etc. Pe scurt, tendința generală era de a transfera eventualele întrebări legate de aceste conversații în contextul filmului către contextul – altfel, aproape similar – al sursei literare: fiindcă așa a zis (și) Vančura. Iar ce a vrut să spună poetul, când “poetul” este Vančura, nu ai voie sa nu stii, să nu înțelegi sau să recunoști public una dintre aceste situații. Cel puțin în Cehia.
(Desigur, fiecare neam cu snobismele lui. Există destui români care nu ar admite în ruptul capului că le-a rămas ceva străin sau neînțeles din Luceafărul sau din pastelurile lui Alexandri sau din „De ce iubim femeile”. )
Pentru a încerca să ne apropiem un pic de esența acestor conversații și altfel decât făcând trimitere la un autor pe care nu are nimeni voie sa nu-l înțeleagă, ar trebui mai întâi să intuim psihologia personajelor între care se desfășoară aceste conversații – altfel spus, dacă nu ne este clar ce se spune, să ne lămurim măcar cine spune.
Cei trei parteneri de discuții (de-a lungul timpului au fost numiți Cele Trei Dioscuri Provinciale, Cei Trei Feți-Frumoși de pe Malul Bălții, Cele Trei Grații Uitate etc.) sunt, în accepțiunea asumat provincială a poveștii, niște „domni” de mare însemnătate în ierarhia locală, în ochii lumii, dar în primul rând în propriii lor ochi. Siguranța de sine în evoluție, atitudine și mono/ dia-logul practicat le-o dau respectul celorlalți (dar în primul rând propria siguranță de nestrămutat că au parte de el), performanțele atinse până în acel moment al vieții (convinși fiind că i-au convins pe toți ceilalți cu privire la ele) și, last but not least, reputația de irezistibili Don Juani. Cine sunt ei? Clericul de carieră („domn părinte”, cum se spune în Ardeal – iar atmosfera din orășelul / comuna prezentată în film are foarte multe elemente comune cu micul burg transilvan), militarul în rezervă („domn de armată”) și proprietarul unei prospere afaceri locale („domnul” pur și simplu, unul dintre „domnii” de succes pe plan local). Ce au ei în comun? Succesul în viață – sau cel puțin convingerea că l-au atins. O excelentă părere despre sine. Într-o anumită măsură, respectul și invidia celorlalți. În consecință: dreptul de a debita, perora, vorbi în dodii (pábit – superb cuvânt introdus în cehă, se pare, de către Bohumil Hrabal și fructificat la cel mai înalt nivel în filmele sale tocmai de către Jiří Menzel, iată, chiar și atunci când adaptează scrieri ale altor autori decât Hrabal), numai pentru plăcerea (iluzia?) de a fi ascultat (auzit?) și satisfacerea de o clipă a nevoii voluptuoase de a da impresia că transmite celorlalți, lumii și universului mesaje esențiale. Tocmai de aceea, aceste mesaje, fraze, propoziții sunt neterminate, fără miez și, mai ales, fără finalitate: nu au ce să transmită, în afară de nevoia păgână a autorului lor de a se îmbăta cu propria-i glorie, de a-și confirma din nou și din nou „valoarea” ca individ și „forța”, „puterea” ca bărbat, nu conțin nimic nou și nu pot duce la nicio concluzie, fiindcă nimeni nu are nevoie de noutăți, silogisme sau exerciții ale minții, scopul nu constă într-o competiție deschisă și onestă cu ceilalți sau într-un antrenament sănătos în scopul măsurării obiective a propriilor forțe într-un concurs sincer cu sine, ci în nevoia de a epata încontinuu, de a păstra și cultiva aproape cu disperare o imagine construită cu greu în fața celorlalți și în cadrul căreia contează fiecare reflexie, fiecare umbră, fiecare punct ce crează iluzia de a străluci.
Ce lipsește din aceste conversații? Ce le împiedică să fie credibile? Să se poată continua, logic, ideatic și intelectual și după miezul nebulos al comunicării frânte la mijloc? Să aibă un sens, o finalitate, o esență? Probabil că aceleași elemente care împiedică și existențele personajelor să ia contact cu viața veritabilă, cu existența obiectivă. Lipsa din ecuație a obiectivului, a autenticului, a spontaneității, teama de a părăsi căile bătute, neputința, dar și ne-dorința de a se măsura cu neprevăzutul.
Pentru cei trei ”domni”, provocarea maximă este ploaia (nimic altceva decât vara nu este capricios în viața lor), challenge-ul fundamental – să nu se facă de râs în fața femeilor din sat.
Nu sunt pregătiți pentru apariții supranaturale. (Raportate la lumea lor, firește – nu trecem în science fiction și nici Menzel nu și-o propune.)
Iar în acest film, în acest roman, acestor „domni”, „supranaturalul” le creează panică. Există pe lume și altceva decât lumea lor redusă la ștrandul murdar al satului, lucruri care excită mai mult decât banala ploaie de vară și căderea neîndemânatică și dizgrațioasă în râu, există fete mai frumoase, mai fine, mai delicate decât vampele locale, există fenomene mai greu de explicat și mai atractive decât belicoasele plonjoane în apă ale „lu’ domnu’ de armată”: un saltimbanc (în fond, comentează unul dintre ei, parțial pe bună dreptate, Arnoštek ăsta nici măcar pe post de circar nu e cine știe ce – și ce frază le-ar fi putut satisface mai bine și mai eficient orgoliile rănite de un venetic care se întâmplă să meargă pe sfoară?) care, la propriu și la figurat, ajunge cu picioarele mai sus decât unde își pot ei ridica greoaiele căpățâni de „oameni cu stare”, o fată de o negrăită frumusețe (partenera, soția sau logodnica saltimbancului – până la sfârșit nu aflăm care este adevărata natură a relației dintre cei doi), o provocare inadmisibilă pentru ego-urile lor de masculi frustrați și obligați de tradițiile sociale ale provinciei central-europene să se întindă numai cât li-i pătura și să profite, cât pot, de ceea ce se întâmplă să le mai cadă pe teritoriul delimitat de ea. Arnoštek și prietena lui sunt tocmai acele manifestări, pentru cei trei zmei locali, de neatins, ale autenticului și veridicului, semnalele pe care viața veritabilă le transmite de undeva, de dincolo de adăpostul lor de ploaie de pe marginea „băilor comunale”, forme abstracte de esență și finalitate pe care niciunul dintre cei trei nu ar fi în stare să le integreze în vocabularul său limitat, mai mult decât de o ipotetică criză a cuvintelor, de incapacitatea lor cronică de a transmite ceva, de convenționalism, în discursul său găunos, marcat de lipsa esențelor și a finalităților, a țelurilor mai mult decât a finalurilor (în fond, a termina ceva este mult mai ușor decât a împlini, a găsi un scop, a-și căuta Graalul). Pe scurt, cu toate erorile și imperfecțiunile lor evidente ca saltimbanci, „magicianul” și partenera sa aduc în târgul mocirlit numai de ploile capricioase ale verii atingerea altei lumi. O lume care, dacă nu se pot ridica la nivelul ei, „domnii” locali se vor pricepe suficient de bine a o întina și a o distruge, cu iluzia de a o fi coborât, trântit sau prăbușit la nivelul lor: așa cum se știe, frumoasa asistentă devine obiect erotic pentru cei trei, dar niciunul dintre ei nu reușește să o convingă să accepte prizonieratul definitiv în burgul verilor capricioase, să primească a fi „a lui pentru totdeauna”. Pentru că, la fel ca și saltimbancul, își are lumea și iluziile înalte în numele cărora trăiește poate fără să mănânce, dar în mod sigur și fără să-i fie foame, pentru că nu este dispusă să renunțe la abstractitudinea unei existențe aproape ireale pentru a deveni păpușica de fiecare noapte a lu’ domn’ părinte, domnul de la armată și domnul cu afacerea locală de succes. Răzbunarea durilor locali pentru refuzul fetei de a se lăsa „domesticită” nu se lasă așteptată iar conspirația provinciei își atinge scopul:„magicianul” cade de pe sârma pe care mergea șovăitor ca un fluture (imagine pe care camera o cultivă cu rafinament și inteligență, subliniind astfel fragilitatea universului celor doi), probabil că își rupe coloana vertebrală, fiindcă nu se mai poate ridica de jos, iar superba asistentă nu șovăie nicio clipă, se apleacă, îl ridică în spinare și pleacă pe un drum despre care nu putem ști altceva decât că este acela pe care își va purta de acum înainte crucea. Tocmai de aceea, celor trei seniori ai mediocrității provinciale locale nu le iese nici măcar această a doua răzbunare, așa cum nu le-a reușit nici prima – posedarea erotică a femeii. Și aceasta pentru simplul motiv că s-au răzbunat cu armele lor boante, limitate, depășite, care au avut capacitatea de a-i distruge pe vizitatorii din universul paralel, dar nu le-a putut nici întina, nici prăbuși universul. Un fluture cu aripile frânte rămâne un fluture, un înger purtându-și crucea rămâne un înger iar celor trei Dioscuri Provinciale le rămâne, pe mai departe, Vara capricioasă. Nici măcar a lui Vančura. Pur și simplu a lor. Dacă vizitatorii au trăit o tragedie intensă, gazdele continuă să-și trăiască, fără a și-o conștientiza, drama la foc mic de până atunci, ajunsă acum în faza cronicizării. Și, lucrul poate cel mai important, frazele lor se vor succeda și pe mai departe, cu centre de greutate lipsite de esența abstractitudinii și sfârșituri lipsite de finalitate.
